Tarzan era un câine

Aseară am băut un pahar de vin. Bine, de fapt două. Așa că azi dimineață s-au activat niște sinapse prăfuite și brusc mi-a răsărit în minte figura lui. În același timp mi-a apărut și numele. Tarzan.

Probabil că dacă aș fi vrut să mi-l amintesc, numele zic, m-aș fi pierdut în exerciții de mnemotehnică și aș fi făcut o listă de Muri, Buksi, Rex, Nero... Sigur nu m-aș fi gândit la Tarzan.

Era câinele vecinilor, un amestec de terrier cu teckel și cu pitbull. Sau doar un amestec indefinit. Era scund și voinic, cu blana neagră și aspră, semăna cu permanentul pe care-l purtau femeile pe atunci, nu creț ci mai degrabă frizat, fire neliniștite care o iau în toate direcțiile. Multe din ele erau cărunte, mai ales pe bot.

Circula liber pe stradă, nu prea erau alți câini. Nu se țineau animale care nu aduc foloase clare. Ceilalți vecini aveau porci, vaci, găini, rațe, gâște, capre, iepuri, fazani. Pisicile erau rare, câinii, doar el.

Era foarte serios, sobru chiar. Nu lătra, nu fugea după mașini, nu socializa. Făcea parte din stradă așa  cum făceau parte pietrele de râu cu care era pavată, teii cu mii de puișori în jur. Probabil că era foarte bătrân.

Nu-mi era frică de el, ne ignoram reciproc. Nu îl interesau copiii, stătea pe stradă până suna sirena de ora trei, când ieșeau muncitorii de la fabrică venea și stăpânul lui acasă, călare pe motoretă. Acum îmi dau seama că stăpânii erau niște excentrici. Pe lângă că aveau câine, mai umblau și motorizați într-o mică lume în care toți se deplasau pe jos sau cu bicicleta.

Am plecat la sfârșitul unei veri, în următoarea vacanță când am revenit Tarzan nu mai era. Nu mi-a spus nimeni ce s-a întâmplat cu el, nu m-am gândit să întreb. Au dispărut și pietrele din drum, s-a turnat asfalt peste ele. Puișorii de tei sunt și acum acolo.

Nu știu ce au făcut cu el, probabil l-au împușcat, era un vânător pe stradă, nenea Dubleș, l-au rugat pe el, nu era nimic deosebit în asta. Poate cineva a plâns un pic după el, oricum, din lumea mea a dispărut fără urmă. Uitat pentru aproape cincizeci de ani, până când s-a trezit un neuron adormit. Și, odată cu amintirea a venit și înțelegerea. Am înțeles de ce, un pic mai târziu, îmi părea ceva în neregulă cu Tarzan - Johnny Weissmuller. Îmi părea un impostor depilat.

Johhny Weissmuller by George Hurrell