Viitorul Rege

Cu această povestire am participat la concursul "Peregrinări".  Nu am câştigat nimic. Doar că, după ce ani şi ani am purtat-o în gând, în sfârşit am scris-o.

Uneori evenimentele neînsemnate, lucrurile mărunte, gesturile cotidiene se întretaie şi se aliniază în feluri neaşteptate iar consecinţele acestor circumstanţe minore ne scot din visul continuu. Din fericire se întâmplă rar  şi marginile ţesăturii lumii se închid repede şi se refac peste aceste răni neaşteptate ce pare-se că poartă numele generic de „destin”.

Viitorul Rege stă în faţa bătrânei draperii dar destinul nu-l preocupă chiar deloc. Nu se gândeşte cum neliniştea a dat în insomnie pentru cel care trebuia să doarmă, oboseala a dat în aţipeală pentru cei care trebuiau să stea treji, rătăcirea pe coridoare l-a adus în camera copilăriei ca să stea acum în faţa draperiei, dintr-o dată nehotărât , dintr-o dată speriat.

Nu a mai fost aici de mult. Încă trăieşte în timpul dilatat al copilăriei, aşa că cei doi ani care au trecut par infinit de lungi. Camera e neschimbată, doar ceva mai mică. Patul, cândva uriaş, în care s-a născut şi în care a dormit cu Moira până la mutare, băncile de piatră pe care şedeau gărzile, între ele draperia grea, pe care ar vrea să o dea la o parte.  Privind peste umăr, vede într-un colţ omul de paie cu care se lupta când era mic. Deşi nu mai e locuită, în cameră au rămas două opaiţe pe care le-a aprins de la torţa pe care o poartă tot timpul cu el.

Cândva, pornind din micuţa încăpere, au început să scobească în universul dens şi tenace  ce o înconjoară. Lucrările s-au întins cu anii, depărtându-se de camera strâmtă şi caldă în care trăia Viitorul Rege.  La urmă, au ţintuit ornamente grele de bronz pe pereţi, au atârnat draperii colorate din tavane şi au răspândit peste tot mulţime de torţe, lumânări şi opaiţe, transformând acea lume de caverne şi galerii într-un apartament regal ale cărui camere şi coridoare se despart şi se întâlnesc, coborând tot mai adânc, până la ultima şi cea mai mare încăpere, Sala Tronului. Doar el şi Moira sunt stăpânii întregului apartament. Acum, de fapt, doar el. Ceilalţi, servitorii, profesorii, bucătarii, gărzile şi din când în când, Regina, Zeiţa şi Mama, coboară, trăiesc provizoriu între pereţii frumos pictaţi cu grădini înflorite ca şi cum ar trăi în grădinile înflorite. După care dispar, pentru ca să revină şi iar să dispară, într-o altă lume, pe care Viitorul Rege nu o înţelege.

A încercat să vadă ce e dincolo de grădinile pictate. A sfredelit peretele cu un cuţitaş dar a renunţat, pentru că oricât a scurmat, dincolo nu era decât mai mult pământ, mai mult întuneric.

Din când în când, presiunea acelei lumi încâlcite şi oarbe răzbate în regatul subteran: larve de cărăbuşi se desprind din tavan şi cad plesnind pe pardoselile de marmură, fire răzleţe sparg grădinile închipuite şi le însufleţesc cu fragilitatea lor înşelătoare. Servitorii spală iute pardoselile, taie rădăcinile după care repară rănile din pereţi şi împrospătează culorile.

Dar viaţa e bună. E sigură şi e ordonată. Mâncarea vine la ore fixe, gărzile se schimbă la ore fixe, profesorii urcă şi coboară scările din spatele uşilor grele după program. Învaţă matematica, retorica şi cântul. Are culoare lungi pe care să alerge, săli de luptă în care să deprindă mânuirea armelor. E bine hrănit, bine educat şi puternic. E Viitorul Rege. Iar alături o are pe Moira. Sau o avea.

În marginea acestei lumi splendide şi nefireşti ai cărei locuitori permanenţi sunt cei doi copii este cămăruţa de unde a pornit totul. Matrixul în care s-a născut şi de care aproape că uitase, dar unde iată, a ajuns, din greşeală. Iar acum stă în faţa perdelei şi ascultă plânsul Moirei ce răzbate din adâncuri. Şi în timp ce încearcă să ia o hotărâre, vaietele îi trezesc frânturi de amintiri în care ei doi se întrec în a scorni rime, sau se ascund pe după draperii, sau se  ceartă şi apoi stau supăraţi fiecare într-un colţ al patului. Ceilalţi probabil nici nu-şi mai amintesc acele vremuri. Într-o zi, Moira şi-a făcut culcuşul într-un colţ al sălii mari, a încetat să mai vorbească şi a început să se tânguie. La început a apărat-o în faţa celor care voiau să o scoată de acolo, apoi nu a mai fost nevoie pentru că s-au obişnuit cu ecoul plânsului ei propagat de-a lungul coridoarelor. În timp ce spălatul şi schimbatul idioatei favorite a intrat în rutina zilnică a servitorilor, sarcina de a o hrăni i-a revenit Viitorului Rege. Iar acum e pe cale de a o abandona.

Când se strecoară dincolo de perdea e aproape vesel. Scările abrupte sunt învăluite într-o răcoare străină. Mirosurile încep să se schimbe pe cum urcă primele câteva trepte. O face încet, pipăind cu talpa la fiecare pas în timp ce mâna şterge peretele din dreapta, denivelat şi umed. Torţa din mâna stângă decupează din întuneric o sclipire argintie. Obrajii rotunzi, fruntea bombată,  nasul scurt. E faţa unui copil foarte mic, lucrată în argint. Încă o treaptă şi încă una şi altă mască aproape identică apare. Doar că, de data asta, e de aur. Apoi încă una de argint, încă una de aur. Trecând de la una la alta priveşte cum proporţiile chipului se schimbă câte un pic, fruntea se teşeşte, nasul prinde contur, pomeţii se reliefează. La a patra mască de aur ştie că e un băiat. Ar putea fi chiar el, cu ceva timp în urmă. Iar următoarea de argint e desigur o fată.  Iar ăsta e chiar el. Viitorul Rege se priveşte în reflexia de aur  în timp ce ochii de email şi onix îl privesc înapoi. Trece mai departe, nu se mai opreşte la fetiţele care devin fete şi tinere femei, îşi caută viitorul chip în cele de aur. Iată, fruntea pătrată, cârlionţii prinşi cu bentiţa pe frunte, mustaţa. Ultimul chip e al unui bărbat şi e încadrat de o frumoasă barbă, încreţită cu grijă. O pipăie cu un strop de invidie iar aurul alunecă ondulându-se sub degete. Şapte măşti de argint, şapte măşti de aur. Nu i-a văzut niciodată dar ştie cine sunt, ştie numele fiecăruia, ştie că sunt ai lui, după cum şi el le aparţine.

Asprimea zăvorului de fier îi dă fiori doar un scurt moment, se gândeşte că poate e încuiat, poate e înţepenit. Nu e, uşa se deschide şi din doi paşi ajunge într-o curte de piatră. E afară.

Flacăra torţei, mărunta zeitate a lumii lui subterane, păleşte în aerul cenuşiu şi transparent, ea însăşi transparentă şi imaterială, pierzându-şi substanţa pe măsură ce îşi pierde rostul. O abandonează, speriat şi ameţit de atâtea muchii, unghiuri, colţuri care se reped dintr-o dată spre el, în spaţiul care-şi dezvăluie detaliile de-a valma în lumina subţire şi egală, ferestre negre şi mute, bănci sure de piatră, ziduri albe-gri.
Deschizătura din zid îl scoate pe un câmp umed de rouă. Viitorul Rege se aşază pe lespedea de piatră de pe care a ridicat o mică şopârlă, încremenită de răcoarea ce lui îi dă un uşor tremur.

Fuioare de ceaţă se ridică din ierburile negre iar din tufe se aude  o zbatere şi un ciripit. În spatele colinelor din depărtare se pregăteşte ceva. Degete trandafirii se preumblă pe spinările curbate, imensa boltă  se colorează în albastru  în timp ce o torţă nemaivăzută pare să-i aprindă tivul ascuns după culmile Beotiei.

Mica şopârlă, după ce a împrumutat din puţina căldură a palmelor palide, zvâcneşte şi se pierde în tufele de ierburi mirositoare.

Rămas singur pe lespedea de piatră, ultimul fiu al Niobei priveşte încrezător spre răsărit.

Masca funerară a unui rege - Hermitage

 Mitul Niobei

The Codex from Rohonc new location

Dear visitor,

All the Rohonc Codex files were transfered to the blog The Codex from Rohonc Project. Thank you for your interest, see you there.

Florile din Garbatella

Am nimerit ca orbul Brăila. Am vrut să trăim experienţa Romei, dincolo de binecunoscutele obiective aflate sub ocupaţia hoardelor de năvălitori turişti (noi fiind doi dintre cei mulţi), combinat cu o preacinstită dorinţă de a nu ne goli complet buzunarele subţirele şi, din una în alta, am ajuns la hotelul Derby din Garbatella.

Mai sus e clasica poză făcută de pe geamul hotelului. Pentru hotel, a se vedea comentariile de pe Booking. Pe scurt, e OK. Garbatella însă merită o postare (după unii merită şi o poezie). Cartierul e aşezat pe colinele din sud-estul Romei. De centru (ăla, turisticul) e bine conectat cu metro-ul de pe linia B (Romapass-ul să trăiască). De la hotel făceam cam 10-15 minute până la staţie. Seara, la întoarcere, cu tălpile băşicate de atâta umblat, era mai greu să urci dealul. Dar tot ne-am aventurat pe străduţele liniştite ale cartierului.

Şi ne-a plăcut. Ne-au plăcut tarabele cu fructe şi legume, pizzeriile mici de unde am luat, ieftin, pizza cu cartofi (da, e bună), cu flori de dovlecei sau cu vinete, oamenii care ne aruncau discret priviri curioase, nefiind ei foarte obişnuiţi cu d-ăştia cu aparatul foto de gât. Ne-au plăcut casele vechi, construite în anii 20, colorate în galben şi roz stins, patinate, nu decrepite.

Dar mai ales, ne-au plăcut ferestrele, curţile, grădinile şi gardurile înflorite. Şi portocalii. Cu portocale.

Cartierul a fost ridicat pentru muncitorii proiectatului canal Roma-Ostia, unul din măreţele planuri ale lui Mussolini. Canalul nu s-a mai concretizat, dar cartierul a rămas. Casele sunt grupate în jurul câte unei curţi sau grădini comune, o unitate numindu-se lotto.

Grădina trebuia să le asigure locuitorilor fructe şi legume proaspete. Nu am văzut curţi cu straturi, deşi am citit pe undeva că locuitorii cartierului ar fi reluat această activitate. Cele pe care le-am zărit noi, că n-am prea avut curajul să ne băgăm, fiind mai timizi din fire, erau exuberant de verzi şi de înflorite.

Acum îmi dau seama că am poze doar cu case individuale. Dar se pot vedea mai multe aici.

Spre deosebire de recepţionerii de la hotel, care vorbesc toţi engleza, exact ca în filmele cu italieni care vorbesc engleza, garbatellienii nu prea ştiu decât italiana. Când am ajuns, am întrebat într-o cofetărie "Please, Hotel Derby". Patroana ştia unde e hotelul dar nu ştia engleză aşa că i-a explicat unei fetiţe care nu ştia unde e hotelul dar ştia ceva engleză. Cică. Prin telefonul ăsta fără fir, informaţiile esenţiale s-au cam pierdut, aşa că am aflat unde e un chioşc de ziare şi un restaurant. După care mai întrebaţi. Un domn amabil pe stradă ne-a pus pe direcţia cea bună.

Nu era foarte greu, din staţia de metro ieşi la dreapta, pe via Giacinta Pullino, prin piaţa Bartolomeo Romano, pe via Enrico Cravero pe lângă Teatro Palladio şi se vede în susul străzii hotelul. Strada e destul de circulată, dar noi am avut camera către o străduţă lăturalnică. Şi hotelul are terasă pe care se poate lua micul dejun.

Nu am găsit nici un magazin din lanţurile bine cunoscute. Sunt doar mici alimentare, mici florării, mici coafuri. Unde nu poţi plăti cu cardul. Am observat că altitudinea are un efect ciudat asupra preţurilor. Berea de la poalele colinei era semnificativ mai ieftină decât cea de la vârf. Sau poate pentru că am luat-o dintr-o mică pizzerie de lângă hotel să fi săltat de trei ori şi ceva preţul la Nastro Azzuro. Poate e bine de ştiut că este un Spar în staţia de trenuri de la Ostiense care corespunde staţiei de metrou Piramide. Accentul pe "ra".

De jur împrejurul nucleului de case sunt blocuri. Neinteresant. Dar sunt şi parcuri şi biserici. Destul de aproape, se poate merge pe jos, sau la o staţie de metrou, este Bazilica Papală Sf. Paul din afara zidurilor. Aşa se numeşte. Pentru că ţine de Vatican dar e în afara zidurilor lui. A fost construită în secolul 4 pe locul unde a fost decapitat apostolul Pavel şi fiecare papă a mai adăugat câte ceva, ajungând ea un mix de stiluri diferite, de la paleo-creştin la baroc. În urma unui incendiu devastator din 1823 a fost refăcută complet şi exact la fel cu ce a fost, folosind toate elementele salvate din foc. În 2006 s-a săpat sub altar şi a fost descoperit sarcofagul sfântului. E de văzut.

În afara de strada principală, care e relativ circulată, în rest e linişte. Te întâlneşti pe străduţe cu oameni care merg la piaţă cu trolerele, stau de poveşti în poartă, pun haine la uscat, plimbă câinii.

Nu am văzut nici un câine vagabond. De fapt, nu am văzut în toată Roma. Nici pisici nu am văzut decât în piaţa Vittorio. Se pare că totuşi, ele există. Atenţie la pisică!

Atmosfera generală e relaxată. Sunt terase, localuri, piaţă. Dar e bine să ştii niţică italiană. Nu mori de foame dacă nu, dar rămâi cu impresia că sunt nişte secrete culinare pe care le-ai fi putut afla. Am comandat aceeaşi pizza cu o doamnă, după ce i-a explicat chelnerului vreo cinci minute ceva, vorbind foarte repede. Nu ştiu ce, că nouă ne-a adus pizza imediat, am mâncat-o, am plătit, am plecat, şi doamna tot mai aştepta să se execute comanda ei specială. Sigur era ceva foarte bun.

Tot relativ aproape e Via Appia Antica, un parc de fapt. Mi-aş fi dorit să mergem duminică, atunci când se transformă în pietonal, cu bicicletele, care se pot închiria cu ora sau cu ziua. Dar duminică am avut un program foarte bogat, fiind serbările de Fondarea Romei (duminica cea mai apropiată de 21 aprilie), şi nu am mai ajuns. Poate data viitoare.

Nu ştiu dacă voi mai ajunge la Roma. Mai sunt multe alte locuri pe care aş vrea să le văd. Dar dacă se va nimeri să mai merg, mi-ar place să stau dinnou în Garbatella.

În plimbarea din ultima zi, chiar sub balconul înflorit din poză, am descoperit placa pusă la fondarea cartierului.

A fost fondat în 18 februarie 1920. Mai o zi şi eram din aceeaşi zodie.