Câteva reguli

Voi aduna aici câteva reguli privind scrisul. După ce am citit sfaturile altora, destul de multe, ba am citit chiar și cărți pe tema asta (Stephen King și Murakami), până la urmă toate sfaturile se reduc la Just do it.
Eu sufăr totuși de un caz extrem de procrastinare, nesiguranță și mediu neprietenos. Îmi trebuie regulile mele, doar ale mele, pentru problemele mele, care mi se potrivesc doar mie.

Regula generală

FĂRĂ SPERANȚĂ ȘI FĂRĂ DISPERARE - pot să o repet la nesfârșit, ca o mantra, deocamdată fără mare succes. O cred, dar nu o simt.

Și aici se vor înșira frumos regulile, pe măsură ce le voi descoperi:

1. Scrie imediat ce ți-a venit ideea, sau cât mai curând după aceea. Nu lăsa ideile la ”maturat!. Ai idei care se maturează de douăzeci de ani și încă nu le-ai scris.

2. Scrie cât mai simplu și cât mai precis. Nu te stresa că nu îți vine să ”înfrumusețezi”, nu ești profesoară de română.

3. Ai tendința să scurtezi prea mult. Ai grijă să fie totuși suficiente cuvinte încât să transmită ideea, atmosfera.

4. Exersează zilnic. Asta ar trebui să fie pe primul loc, lazy bitch!

5. Hipocampul combină informațiile disparate într-o experiență completă. Vezi cum inversezi procesul.

Despre entuziasm

Hyppolite Michaud

De când nu mai am aplicația de Facebook pe telefon îmi astâmpăr nevoia de rețele sociale cu singura la care mai am acces: Goodreads, cea care a devenit metadona mea la adicția de heroina Facebookului.

Trebuie să spun că navigatul pe Goodreads e extrem de plictisitor dacă îl abordezi pasiv, cum făceam eu cu FB, adică intri și te tot uiți la ce au mai postat unii și alții. Pe GR nu prea ține. Aici, dacă ești leneș vezi doar că unul dintre prieteni dă like la tot ce mișcă. Boring! Pe de altă parte, așa ajung la tot felul de cărți de care nu am auzit vreodată. Cum ar fi cartea despre Houdini (The Life and Afterlife of Harry Houdini), scrisă de un comentator sportiv american, Joe Posnanski. Eu știu că e ridicol să aflu despre astfel de cărți pentru că eu știu că nu mă interesează Houdini, nu mă interesează comentatorii  sportivi americani și nu am auzit până acum de Joe Posnanski (tot timpul trebuie să mă verific pe Google dacă nu i-am greșit numele).

Într-un review entuziast (se pare că are fani, de altfel se dovedește că scrie foarte bine) am găsit o trimitere la un articol al acestui Joe P. care mi-a plăcut
https://sportsworld.nbcsports.com/hamilton/

Articolul e despre cum și-a dus fiica adolescentă la un musical de mare succes pe Broadway, Hamilton. Și scrie cu atâta gusto despre spectacol încât mi-a venit pofta să văd câteva fragmente pe YouTube. Am uitat că mai făcusem asta și tot degeaba, not my cup of tea.

Am rămas, însă, cu gândul la un mic fragment din articol:

The thing about seeing Hamilton RIGHT NOW at its peak moment is that even before it begins, the entire theater is filled with wonder. Every single person would rather be here than anywhere else in the world. As a sportswriter, I often feel that sort of energy at the biggest events, at the Masters or the Super Bowl or the Olympics, but it’s even more pronounced in this theater. People look at each other with the same wide-eyed expression: “Can you believe we’re here?”

Da, îmi e dor să fiu într-un loc în care să vreau să fiu, nu în care m-am nimerit să fiu, și toți din jurul meu să-și dorească să fie prezenți. Îmi doresc să simt acea energie care se adaugă la a ta, te ridică și care e un fel de fericire. Să simt acea solidaritate care e aproape de complicitate.  Aș avea nevoie de o doză zilnică din vitamina asta. Oare de ce nu mi se întâmplă? O fi vârsta, o fi conjunctura, o fi anturajul. Și nu pot să nu mă întreb cum ar fi să mă simt așa la serviciu? Cum ar fi să mă simt așa în  această țară? Măcar din când în când.

Fără speranță și fără disperare

Când cineva își dorește să scrie, are timp, are pix, hârtie, calculator, curent electric, e sănătos și hrănit, te-ai aștepta să facă ceea ce își dorește. Adică să scrie. Nu și eu. Mai bine mă uit la televizor la filme care mă plictisesc încă de la generic, joc Candy Crush sau îmi verific feed-ul la Facebook de șaptezeci de ori decât să scriu. Spre seară mă întristez și mă deprim groaznic că iar nu am scris. Și mă vait, și mănânc prea mult, și mă culc tristă și necăjită, și dorm prost, și mă scol amețită și și fără chef de viață. Și mă îngraș. Și totul pentru că mă tem că nu ar ieși bine ceea ce scriu. Până la urmă, trebuie să îmi asum că se poate întâmpla și asta. Și? Care ar fi insuportabilele consecințe? Nu voi rupe gura târgului cu creațiile mele? Oricum nu o voi rupe, mai ales dacă nu scriu. Se accelerează încălzirea globală? Nu se întorc păsările călătoare? Ce lucru cumplit ar putea să se întâmple dacă nu îmi place ce am scris? Îmi scade stima de sine? Serios! Știu bine că nu e adevărat. Am o genă de hârciog, sunt în stare să mă bucur că am adunat ceva pagini scrise, doar pentru că sunt ale mele, indiferent de valoarea lor.
Prin urmare, e timpul să iau măsuri.

De astăzi și până la 1 decembrie nu mă uit la televizor și folosesc telefonul doar ca să vorbesc. Îmi promit mie și lui Yoda.
Atât. Simplu.

”Do. Or do not. There is no try.”