Florile din Garbatella

Am nimerit ca orbul Brăila. Am vrut să trăim experienţa Romei, dincolo de binecunoscutele obiective aflate sub ocupaţia hoardelor de năvălitori turişti (noi fiind doi dintre cei mulţi), combinat cu o preacinstită dorinţă de a nu ne goli complet buzunarele subţirele şi, din una în alta, am ajuns la hotelul Derby din Garbatella.

Mai sus e clasica poză făcută de pe geamul hotelului. Pentru hotel, a se vedea comentariile de pe Booking. Pe scurt, e OK. Garbatella însă merită o postare (după unii merită şi o poezie). Cartierul e aşezat pe colinele din sud-estul Romei. De centru (ăla, turisticul) e bine conectat cu metro-ul de pe linia B (Romapass-ul să trăiască). De la hotel făceam cam 10-15 minute până la staţie. Seara, la întoarcere, cu tălpile băşicate de atâta umblat, era mai greu să urci dealul. Dar tot ne-am aventurat pe străduţele liniştite ale cartierului.

Şi ne-a plăcut. Ne-au plăcut tarabele cu fructe şi legume, pizzeriile mici de unde am luat, ieftin, pizza cu cartofi (da, e bună), cu flori de dovlecei sau cu vinete, oamenii care ne aruncau discret priviri curioase, nefiind ei foarte obişnuiţi cu d-ăştia cu aparatul foto de gât. Ne-au plăcut casele vechi, construite în anii 20, colorate în galben şi roz stins, patinate, nu decrepite.

Dar mai ales, ne-au plăcut ferestrele, curţile, grădinile şi gardurile înflorite. Şi portocalii. Cu portocale.

Cartierul a fost ridicat pentru muncitorii proiectatului canal Roma-Ostia, unul din măreţele planuri ale lui Mussolini. Canalul nu s-a mai concretizat, dar cartierul a rămas. Casele sunt grupate în jurul câte unei curţi sau grădini comune, o unitate numindu-se lotto.

Grădina trebuia să le asigure locuitorilor fructe şi legume proaspete. Nu am văzut curţi cu straturi, deşi am citit pe undeva că locuitorii cartierului ar fi reluat această activitate. Cele pe care le-am zărit noi, că n-am prea avut curajul să ne băgăm, fiind mai timizi din fire, erau exuberant de verzi şi de înflorite.

Acum îmi dau seama că am poze doar cu case individuale. Dar se pot vedea mai multe aici.

Spre deosebire de recepţionerii de la hotel, care vorbesc toţi engleza, exact ca în filmele cu italieni care vorbesc engleza, garbatellienii nu prea ştiu decât italiana. Când am ajuns, am întrebat într-o cofetărie "Please, Hotel Derby". Patroana ştia unde e hotelul dar nu ştia engleză aşa că i-a explicat unei fetiţe care nu ştia unde e hotelul dar ştia ceva engleză. Cică. Prin telefonul ăsta fără fir, informaţiile esenţiale s-au cam pierdut, aşa că am aflat unde e un chioşc de ziare şi un restaurant. După care mai întrebaţi. Un domn amabil pe stradă ne-a pus pe direcţia cea bună.

Nu era foarte greu, din staţia de metro ieşi la dreapta, pe via Giacinta Pullino, prin piaţa Bartolomeo Romano, pe via Enrico Cravero pe lângă Teatro Palladio şi se vede în susul străzii hotelul. Strada e destul de circulată, dar noi am avut camera către o străduţă lăturalnică. Şi hotelul are terasă pe care se poate lua micul dejun.

Nu am găsit nici un magazin din lanţurile bine cunoscute. Sunt doar mici alimentare, mici florării, mici coafuri. Unde nu poţi plăti cu cardul. Am observat că altitudinea are un efect ciudat asupra preţurilor. Berea de la poalele colinei era semnificativ mai ieftină decât cea de la vârf. Sau poate pentru că am luat-o dintr-o mică pizzerie de lângă hotel să fi săltat de trei ori şi ceva preţul la Nastro Azzuro. Poate e bine de ştiut că este un Spar în staţia de trenuri de la Ostiense care corespunde staţiei de metrou Piramide. Accentul pe "ra".

De jur împrejurul nucleului de case sunt blocuri. Neinteresant. Dar sunt şi parcuri şi biserici. Destul de aproape, se poate merge pe jos, sau la o staţie de metrou, este Bazilica Papală Sf. Paul din afara zidurilor. Aşa se numeşte. Pentru că ţine de Vatican dar e în afara zidurilor lui. A fost construită în secolul 4 pe locul unde a fost decapitat apostolul Pavel şi fiecare papă a mai adăugat câte ceva, ajungând ea un mix de stiluri diferite, de la paleo-creştin la baroc. În urma unui incendiu devastator din 1823 a fost refăcută complet şi exact la fel cu ce a fost, folosind toate elementele salvate din foc. În 2006 s-a săpat sub altar şi a fost descoperit sarcofagul sfântului. E de văzut.

În afara de strada principală, care e relativ circulată, în rest e linişte. Te întâlneşti pe străduţe cu oameni care merg la piaţă cu trolerele, stau de poveşti în poartă, pun haine la uscat, plimbă câinii.

Nu am văzut nici un câine vagabond. De fapt, nu am văzut în toată Roma. Nici pisici nu am văzut decât în piaţa Vittorio. Se pare că totuşi, ele există. Atenţie la pisică!

Atmosfera generală e relaxată. Sunt terase, localuri, piaţă. Dar e bine să ştii niţică italiană. Nu mori de foame dacă nu, dar rămâi cu impresia că sunt nişte secrete culinare pe care le-ai fi putut afla. Am comandat aceeaşi pizza cu o doamnă, după ce i-a explicat chelnerului vreo cinci minute ceva, vorbind foarte repede. Nu ştiu ce, că nouă ne-a adus pizza imediat, am mâncat-o, am plătit, am plecat, şi doamna tot mai aştepta să se execute comanda ei specială. Sigur era ceva foarte bun.

Tot relativ aproape e Via Appia Antica, un parc de fapt. Mi-aş fi dorit să mergem duminică, atunci când se transformă în pietonal, cu bicicletele, care se pot închiria cu ora sau cu ziua. Dar duminică am avut un program foarte bogat, fiind serbările de Fondarea Romei (duminica cea mai apropiată de 21 aprilie), şi nu am mai ajuns. Poate data viitoare.

Nu ştiu dacă voi mai ajunge la Roma. Mai sunt multe alte locuri pe care aş vrea să le văd. Dar dacă se va nimeri să mai merg, mi-ar place să stau dinnou în Garbatella.

În plimbarea din ultima zi, chiar sub balconul înflorit din poză, am descoperit placa pusă la fondarea cartierului.

A fost fondat în 18 februarie 1920. Mai o zi şi eram din aceeaşi zodie.