 |
| Shoson Ohara |
Către sfârșitul lui noiembrie am fost cu treburi în Ungaria. Călătoria se anunța să fie o pacoste, una pe care am încercat din toate puterile să o evit. Am fost trimisă cu delegație să reprezint puțin onorobila instituție în care lucrez la o ședință al cărei subiect îmi era străin dar care continua o mai veche dispută, să iau o poziție contrară agendei gazdelor fără să fiu capabilă să o argumentez și să fac față animozității îndelung cultivate dintre persoana pe care o înlocuiam și persoana care conducea ședința. Nu îmi plac confruntările. Nu pentru că aș avea ceva împotriva lor, ba chiar le consider utile, clarifică situații, trasează limite, dau sare și piper vieții și sunt amuzante de privit în filme. Doar că atunci când e să mă implice pe mine, rareori găsesc resursele de energie necesare pentru ca să inițiez o confruntare, în schimb întotdeauna le găsesc pe cele necesare pentru a mă eschiva de una. De data asta nu mi-a ieșit, nu am reușit să fentez și a trebuit să mă pornesc spre Szeged și mai departe spre Kiralybacskiskunmezeihaza sau așa ceva, măr rog, o denumire imposibil de ținut minte, urmărită parcă de o vagă amenințare ce plutea pe sub norii cenușii. Aveam de făcut o călătorie cu mașina de vreo două ore, două ore în care mintea mea rumegătoare avea timp să transforme vaga amenințare în fantasma înfricoșătoare a unei săli de ședințe populată de personaje sinistre, rânjind disprețuitor. Colegul care conducea era și el tăcut, ce să faci decât să privești dezolanta pustă maghiară decorată cu recuzita sumbră a unei dimineți de noiembrie.
Când am ajuns în dreptul Szeged-ului era încă destul de întuneric datorită norilor compacți și cenușii. Din valurile de ceață care se revărsau peste drum răsăreau stâlpi ca niște socluri pe care dormitau păsări răpitoare. Nu știam ce sunt, poate ulii, dar vederea lor îmi era familiară. Unde ceața era mai străvezie am văzut pâlcuri de căprioare rătăcind pe câmpurile arate, indiferente la circulația de pe autostradă. Undeva, în dreapta mea, s-au ridicat în zbor cinci siluete negre, cinci păsări mari. Îmi place să observ păsările. O fac perfect dezinteresat, fără nici un plan. Nu colecționez liste cu speciile văzute, nu m-a preocupat să mă documentez din cele două cărți bunicele pe care le am, nici nu mi-am cumpărat un binoclu, deși mi-aș dori unul. Dar, în ultimul timp, mă surprind că mi se focalizează privirea pe ele și mă încântă să le văd făcând lucrurile lor păsărești, total paralele problemelor noastre omenești. O cioară aruncând nuci pe asfalt, niște grauri atacând un guguștiuc, două berze trecând neverosimil pe deasupra centrului orașului printr-o ninsoare târzie, instantaneele astea niciodată surprinse cu un aparat de fotografiat mi se adună în memorie într-un album special. Și mă bucur de ele, în momentul în care le zăresc și în retrospectivă, ca și cum natura mi-ar fi făcut un dar neașteptat. Am rămas cu gândul la cele cinci păsări și m-am tot socotit dacă ar fi putut sau nu să fie cocori. Mă gândeam că fiind păsări migratoare trebuie să fi plecat demult către zări mai senine, lăsându-ne ciorilor. Nu le-am văzut foarte bine, sunt mioapă, era o lumină crepusculară și aveam 130 km la oră, așa că nu puteam ști sigur. Când mergi pe autostradă cu viteză atât de mare, din filmul care se derulează rapid prin fața ochilor mintea alege cadrele pe care să le rețină și să le descifreze după algoritmi mai misterioși decât cei ai lui Zuckerberg. Trecând pe lângă o pădurice care se profila neagră în spatele unui gard de sârmă ghimpată, pe pajiștea din dreptul ei am prins cu coada ochiului imaginea a multe, foarte multe spinări rotunjite, înghesuite unele în altele. Primul meu gând a fost că e o turmă de oi. Dar cadrul era deja bine fixat în memorie și tot întorcându-l pe toate părțile, am ajuns la concluzia că nici culoarea, un cenușiu fără compromisuri, nici rotunjimea spinărilor nu se potriveau cu oile. Iar cu cele cinci păsări mari văzute de puțină vreme, trebuie să fi fost tot cocori. Și le-am fost recunoscătoare marilor păsări cenușii pentru răgazul pe care mi l-au acordat de la gândurile mele negre. Am rămas cu ochii pierduți în peisaj, poate mai apar. Până la destinație am mai văzut doar câteva căprioare și fazani. Ședința a fost destul de neplăcută, foarte departe însă de tortura insuportabilă pe care mi-am imaginat-o. Iar gazdele au fost mai mult decât amabile și ne-au oferit o mică plimbare privată la câteva obiective turistice din zonă.
Până să ne întoarcem s-a mai limpezit cerul, am prins și câteva momente însorite. Am ajuns înapoi în zona Szeged-ului, cam unde se desparte M43 din M5, puțin după ora 4. Departe, în spatele nostru, soarele roșu se scufunda lent într-o baltă de palid cer senin, bordat de o fâșie de nori întunecați. Noi ne îndreptam spre o zare limpede și înaltă. Mergeam, din nou cu 130 la oră, printr-un tunel de aer incandescent, în timp ce deasupra noastră se desfășurau incredibile nuanțe de roz și purpuriu care în fața noastră deveneau nuanțe de roșu și portocaliu. Nu-mi pot imagina că ar putea fi recreat din pigmenți acel roșu, intens dar transparent, vibrant și schimbător, nu o suprafață ci o adâncime. Iar în cerul saturat de culoare am regăsit cocorii. Se desfășurau în zeci de stoluri, sute de păsări, adunându-se și răsfirându-se în stoluri, în linii drepte și frânte, ca un scris negru, angular. L-am rugat pe Karoly să arunce o privire dar era prea riscant să-și ridice ochii de la șosea. M-am foit pe scaun, strangulată de centură, când lipită de geamul lateral, când ținându-mă de bord, cu nasul cât mai aproape de parbriz, cu neastâmpăr și nesaț, cu teama că nu văd totul, cu regretul că nu e nimeni cu care să împărtășesc momentul. Pe cum soarele se lăsa mai jos, autostrada cu sute de mașini gonind în ambele sensuri s-a scufundat în penumbră și pentru un moment parcă le-am văzut de sus. Eficiente, pragmatice, disciplinate, oarbe la spectacolul unic care se desfășura deasupra lor. De o parte și de alta noastră se ridicau noi și noi păsări, le vedeam cu gâturile curbate și picioarele întinse, până când deveneau la rândul lor puncte negre pe cerul portocaliu, o rețea care se reconfigura în permanență în acea caligrafie rapidă în care, fără voie, tot căutam să deslușesc cuvinte, un înțeles, ceva ce să iau cu mine, o esență în care să fie distilate și culorile incredibile și acele șiruri și zigzaguri care le hașurau peste tot. Simțeam, și mai simt și acum, că trebuie să fie un înțeles primordial în acel scris al păsărilor, un înțeles mai vechi decât cuvintele, un înțeles complementar magiei din petele de pe jaguar pe care încerca să le deslușească Borges. Am lăsat în urmă câmpurile cu cocori și ne-am scufundat în noapte iar eu am dus cu mine un jind, gândul că mai am nevoie ceva timp, de mai multe întâlniri, doar de încă puțin timp, pentru că înțelesul mi-e aproape, îmi stă chiar pe vârful limbii.
