duminică, 1 martie 2015

Tarzan era un câine

Aseară am băut un pahar de vin. Bine, de fapt două. Așa că azi dimineață s-au activat niște sinapse prăfuite și brusc mi-a răsărit în minte figura lui. În același timp mi-a apărut și numele. Tarzan.

Probabil că dacă aș fi vrut să mi-l amintesc, numele zic, m-aș fi pierdut în exerciții de mnemotehnică și aș fi făcut o listă de Muri, Buksi, Rex, Nero... Sigur nu m-aș fi gândit la Tarzan.

Era câinele vecinilor, un amestec de terrier cu teckel și cu pitbull. Sau doar un amestec indefinit. Era scund și voinic, cu blana neagră și aspră, semăna cu permanentul pe care-l purtau femeile pe atunci, nu creț ci mai degrabă frizat, fire neliniștite care o iau în toate direcțiile. Multe din ele erau cărunte, mai ales pe bot.

Circula liber pe stradă, nu prea erau alți câini. Nu se țineau animale care nu aduc foloase clare. Ceilalți vecini aveau porci, vaci, găini, rațe, gâște, capre, iepuri, fazani. Pisicile erau rare, câinii, doar el.

Era foarte serios, sobru chiar. Nu lătra, nu fugea după mașini, nu socializa. Făcea parte din stradă așa  cum făceau parte pietrele de râu cu care era pavată, teii cu mii de puișori în jur. Probabil că era foarte bătrân.

Nu-mi era frică de el, ne ignoram reciproc. Nu îl interesau copiii, stătea pe stradă până suna sirena de ora trei, când ieșeau muncitorii de la fabrică venea și stăpânul lui acasă, călare pe motoretă. Acum îmi dau seama că stăpânii erau niște excentrici. Pe lângă că aveau câine, mai umblau și motorizați într-o mică lume în care toți se deplasau pe jos sau cu bicicleta.

Am plecat la sfârșitul unei veri, în următoarea vacanță când am revenit Tarzan nu mai era. Nu mi-a spus nimeni ce s-a întâmplat cu el, nu m-am gândit să întreb. Au dispărut și pietrele din drum, s-a turnat asfalt peste ele. Puișorii de tei sunt și acum acolo.

Nu știu ce au făcut cu el, probabil l-au împușcat, era un vânător pe stradă, nenea Dubleș, l-au rugat pe el, nu era nimic deosebit în asta. Poate cineva a plâns un pic după el, oricum, din lumea mea a dispărut fără urmă. Uitat pentru aproape cincizeci de ani, până când s-a trezit un neuron adormit. Și, odată cu amintirea a venit și înțelegerea. Am înțeles de ce, un pic mai târziu, îmi părea ceva în neregulă cu Tarzan - Johnny Weissmuller. Îmi părea un impostor depilat.

Johhny Weissmuller by George Hurrell


joi, 1 ianuarie 2015

Agricultura ecologică

Pe când mă mai amăgeam cu ideea că, poate, voi înțelege odată și odată scrisul din Codexul de la Rohonc, am încercat să învăț diverse scrieri, mai ales varianta de mână. Oarecare succes am avut cu scrierea chirilică, fiind singura scriere în care am găsit texte în limba română. E infinit mai ușor să citești o scriere semi-cunoscută într-o limbă familiară. De altfel, forma literelor diferă foarte mult de la un autor la altul, de la o epocă la alta. De exemplu, în vestita scrisoare a lui Neacșu de la Câmpulung, litera ”C” arată cam ca doi c, în documentul de aici ba arată ca ”12” ba e un ”k”.

O sursă excelentă de scriere de mână informală am găsit în cărțile vechi din Biblioteca Digitală a Bucureștilor (pe vremuri Dacoromanica). 

Foarte multe dintre ele sunt adnotate de proprietari. Nu mă descurc cu cele în slavonă dar am găsit câteva pe care am reușit să le citesc. 

Asta este preferata mea. 



Și aici transliterarea:

”Sf(â)ntului
Mu(c)enic Tryfon, ce să
zici la grădină, la vie și la holde,
Blăstemuvă pre voi hierile
ceale de multe fealuri, vie-
rmi, omidele, gândaci, și
lăcustele, șoreci și cârti-
țele, și neamurile ceale
de multe fealiuri al muștelor,
și al mușițelor și al molilor
și al furnicilor, și al viespilor,
șiacelor cu multe picioare, și
al neamurilor celor de multe fea-
luri al jigăniilor celora ce să
târăe pe pământ, și al pase-
rilor ce zboară carele aduc
(st)ricăciune, și deșertăciune
holdelor, viilor și pomilor, și
(g)rădinilor cu Dumnezău Tatăl.”


Ultimul rând nu se vede.


Pe pagina următoare sunt înșirați câțiva dedicanți, Petre Toderesă, Cosma cu fomeea și Pașcu, Iuon, încă un Iuon, Găvrilă, Iliea, toți cu fomeea. 



Cam ăsta e scenariul pe care mi-l imaginez.


Cartea probabil că a aparținut unui preot, fiind un molitvenic, adică un fel de manual pentru preoți. (definiția exactă: Carte în care sunt cuprinse orânduielile și rugăciunile prescrise pentru conferirea sfintelor taine și a altor rânduieli bisericești, de sfințire și de binefacere; trebnic).

Cei înșirați pe a doua pagină l-au plătit pe preot ca să blesteme toate viețuitoarele care le amenințau avutul iar consemnarea blestemului într-o carte bisericească era menită să sporească magia vorbelor. Desigur, blestemul trebuia să acționeze doar în viile, holdele și grădinile celor pomeniți.

Apare în Molitvenic, izvodit din slovenie pre limba rumânească, tipărit la Bălgrad (Alba Iulia) în 1689, CRV 87, paginile 430 și 431 pe site-ul Biblioteca Digitală a Bucureștilor