Când cineva își dorește să scrie, are timp, are pix, hârtie, calculator, curent electric, e sănătos și hrănit, te-ai aștepta să facă ceea ce își dorește. Adică să scrie. Nu și eu. Mai bine mă uit la televizor la filme care mă plictisesc încă de la generic, joc Candy Crush sau îmi verific feed-ul la Facebook de șaptezeci de ori decât să scriu. Spre seară mă întristez și mă deprim groaznic că iar nu am scris. Și mă vait, și mănânc prea mult, și mă culc tristă și necăjită, și dorm prost, și mă scol amețită și și fără chef de viață. Și mă îngraș. Și totul pentru că mă tem că nu ar ieși bine ceea ce scriu. Până la urmă, trebuie să îmi asum că se poate întâmpla și asta. Și? Care ar fi insuportabilele consecințe? Nu voi rupe gura târgului cu creațiile mele? Oricum nu o voi rupe, mai ales dacă nu scriu. Se accelerează încălzirea globală? Nu se întorc păsările călătoare? Ce lucru cumplit ar putea să se întâmple dacă nu îmi place ce am scris? Îmi scade stima de sine? Serios! Știu bine că nu e adevărat. Am o genă de hârciog, sunt în stare să mă bucur că am adunat ceva pagini scrise, doar pentru că sunt ale mele, indiferent de valoarea lor.
Prin urmare, e timpul să iau măsuri.
De astăzi și până la 1 decembrie nu mă uit la televizor și folosesc telefonul doar ca să vorbesc. Îmi promit mie și lui Yoda.
Atât. Simplu.
”Do. Or do not. There is no try.”
