 |
| Hyppolite Michaud |
De când nu mai am aplicația de Facebook pe telefon îmi astâmpăr nevoia de rețele sociale cu singura la care mai am acces: Goodreads, cea care a devenit metadona mea la adicția de heroina Facebookului.
Trebuie să spun că navigatul pe Goodreads e extrem de plictisitor dacă îl abordezi pasiv, cum făceam eu cu FB, adică intri și te tot uiți la ce au mai postat unii și alții. Pe GR nu prea ține. Aici, dacă ești leneș vezi doar că unul dintre prieteni dă like la tot ce mișcă. Boring! Pe de altă parte, așa ajung la tot felul de cărți de care nu am auzit vreodată. Cum ar fi cartea despre Houdini (The Life and Afterlife of Harry Houdini), scrisă de un comentator sportiv american, Joe Posnanski. Eu știu că e ridicol să aflu despre astfel de cărți pentru că eu știu că nu mă interesează Houdini, nu mă interesează comentatorii sportivi americani și nu am auzit până acum de Joe Posnanski (tot timpul trebuie să mă verific pe Google dacă nu i-am greșit numele).
Într-un review entuziast (se pare că are fani, de altfel se dovedește că scrie foarte bine) am găsit o trimitere la un articol al acestui Joe P. care mi-a plăcut
https://sportsworld.nbcsports.com/hamilton/
Articolul e despre cum și-a dus fiica adolescentă la un musical de mare succes pe Broadway, Hamilton. Și scrie cu atâta gusto despre spectacol încât mi-a venit pofta să văd câteva fragmente pe YouTube. Am uitat că mai făcusem asta și tot degeaba, not my cup of tea.
Am rămas, însă, cu gândul la un mic fragment din articol:
The thing about seeing Hamilton RIGHT NOW at its peak moment is that even before it begins, the entire theater is filled with wonder. Every single person would rather be here than anywhere else in the world. As a sportswriter, I often feel that sort of energy at the biggest events, at the Masters or the Super Bowl or the Olympics, but it’s even more pronounced in this theater. People look at each other with the same wide-eyed expression: “Can you believe we’re here?”Da, îmi e dor să fiu într-un loc în care să vreau să fiu, nu în care m-am nimerit să fiu, și toți din jurul meu să-și dorească să fie prezenți. Îmi doresc să simt acea energie care se adaugă la a ta, te ridică și care e un fel de fericire. Să simt acea solidaritate care e aproape de complicitate. Aș avea nevoie de o doză zilnică din vitamina asta. Oare de ce nu mi se întâmplă? O fi vârsta, o fi conjunctura, o fi anturajul. Și nu pot să nu mă întreb cum ar fi să mă simt așa la serviciu? Cum ar fi să mă simt așa în această țară? Măcar din când în când.
