Uneori evenimentele neînsemnate, lucrurile mărunte, gesturile cotidiene se întretaie şi se aliniază în feluri neaşteptate iar consecinţele acestor circumstanţe minore ne scot din visul continuu. Din fericire se întâmplă rar şi marginile ţesăturii lumii se închid repede şi se refac peste aceste răni neaşteptate ce pare-se că poartă numele generic de „destin”.
Viitorul Rege stă în faţa bătrânei draperii dar destinul nu-l preocupă chiar deloc. Nu se gândeşte cum neliniştea a dat în insomnie pentru cel care trebuia să doarmă, oboseala a dat în aţipeală pentru cei care trebuiau să stea treji, rătăcirea pe coridoare l-a adus în camera copilăriei ca să stea acum în faţa draperiei, dintr-o dată nehotărât , dintr-o dată speriat.
Nu a mai fost aici de mult. Încă trăieşte în timpul dilatat al copilăriei, aşa că cei doi ani care au trecut par infinit de lungi. Camera e neschimbată, doar ceva mai mică. Patul, cândva uriaş, în care s-a născut şi în care a dormit cu Moira până la mutare, băncile de piatră pe care şedeau gărzile, între ele draperia grea, pe care ar vrea să o dea la o parte. Privind peste umăr, vede într-un colţ omul de paie cu care se lupta când era mic. Deşi nu mai e locuită, în cameră au rămas două opaiţe pe care le-a aprins de la torţa pe care o poartă tot timpul cu el.
Cândva, pornind din micuţa încăpere, au început să scobească în universul dens şi tenace ce o înconjoară. Lucrările s-au întins cu anii, depărtându-se de camera strâmtă şi caldă în care trăia Viitorul Rege. La urmă, au ţintuit ornamente grele de bronz pe pereţi, au atârnat draperii colorate din tavane şi au răspândit peste tot mulţime de torţe, lumânări şi opaiţe, transformând acea lume de caverne şi galerii într-un apartament regal ale cărui camere şi coridoare se despart şi se întâlnesc, coborând tot mai adânc, până la ultima şi cea mai mare încăpere, Sala Tronului. Doar el şi Moira sunt stăpânii întregului apartament. Acum, de fapt, doar el. Ceilalţi, servitorii, profesorii, bucătarii, gărzile şi din când în când, Regina, Zeiţa şi Mama, coboară, trăiesc provizoriu între pereţii frumos pictaţi cu grădini înflorite ca şi cum ar trăi în grădinile înflorite. După care dispar, pentru ca să revină şi iar să dispară, într-o altă lume, pe care Viitorul Rege nu o înţelege.
A încercat să vadă ce e dincolo de grădinile pictate. A sfredelit peretele cu un cuţitaş dar a renunţat, pentru că oricât a scurmat, dincolo nu era decât mai mult pământ, mai mult întuneric.
Din când în când, presiunea acelei lumi încâlcite şi oarbe răzbate în regatul subteran: larve de cărăbuşi se desprind din tavan şi cad plesnind pe pardoselile de marmură, fire răzleţe sparg grădinile închipuite şi le însufleţesc cu fragilitatea lor înşelătoare. Servitorii spală iute pardoselile, taie rădăcinile după care repară rănile din pereţi şi împrospătează culorile.
Dar viaţa e bună. E sigură şi e ordonată. Mâncarea vine la ore fixe, gărzile se schimbă la ore fixe, profesorii urcă şi coboară scările din spatele uşilor grele după program. Învaţă matematica, retorica şi cântul. Are culoare lungi pe care să alerge, săli de luptă în care să deprindă mânuirea armelor. E bine hrănit, bine educat şi puternic. E Viitorul Rege. Iar alături o are pe Moira. Sau o avea.
În marginea acestei lumi splendide şi nefireşti ai cărei locuitori permanenţi sunt cei doi copii este cămăruţa de unde a pornit totul. Matrixul în care s-a născut şi de care aproape că uitase, dar unde iată, a ajuns, din greşeală. Iar acum stă în faţa perdelei şi ascultă plânsul Moirei ce răzbate din adâncuri. Şi în timp ce încearcă să ia o hotărâre, vaietele îi trezesc frânturi de amintiri în care ei doi se întrec în a scorni rime, sau se ascund pe după draperii, sau se ceartă şi apoi stau supăraţi fiecare într-un colţ al patului. Ceilalţi probabil nici nu-şi mai amintesc acele vremuri. Într-o zi, Moira şi-a făcut culcuşul într-un colţ al sălii mari, a încetat să mai vorbească şi a început să se tânguie. La început a apărat-o în faţa celor care voiau să o scoată de acolo, apoi nu a mai fost nevoie pentru că s-au obişnuit cu ecoul plânsului ei propagat de-a lungul coridoarelor. În timp ce spălatul şi schimbatul idioatei favorite a intrat în rutina zilnică a servitorilor, sarcina de a o hrăni i-a revenit Viitorului Rege. Iar acum e pe cale de a o abandona.
Când se strecoară dincolo de perdea e aproape vesel. Scările abrupte sunt învăluite într-o răcoare străină. Mirosurile încep să se schimbe pe cum urcă primele câteva trepte. O face încet, pipăind cu talpa la fiecare pas în timp ce mâna şterge peretele din dreapta, denivelat şi umed. Torţa din mâna stângă decupează din întuneric o sclipire argintie. Obrajii rotunzi, fruntea bombată, nasul scurt. E faţa unui copil foarte mic, lucrată în argint. Încă o treaptă şi încă una şi altă mască aproape identică apare. Doar că, de data asta, e de aur. Apoi încă una de argint, încă una de aur. Trecând de la una la alta priveşte cum proporţiile chipului se schimbă câte un pic, fruntea se teşeşte, nasul prinde contur, pomeţii se reliefează. La a patra mască de aur ştie că e un băiat. Ar putea fi chiar el, cu ceva timp în urmă. Iar următoarea de argint e desigur o fată. Iar ăsta e chiar el. Viitorul Rege se priveşte în reflexia de aur în timp ce ochii de email şi onix îl privesc înapoi. Trece mai departe, nu se mai opreşte la fetiţele care devin fete şi tinere femei, îşi caută viitorul chip în cele de aur. Iată, fruntea pătrată, cârlionţii prinşi cu bentiţa pe frunte, mustaţa. Ultimul chip e al unui bărbat şi e încadrat de o frumoasă barbă, încreţită cu grijă. O pipăie cu un strop de invidie iar aurul alunecă ondulându-se sub degete. Şapte măşti de argint, şapte măşti de aur. Nu i-a văzut niciodată dar ştie cine sunt, ştie numele fiecăruia, ştie că sunt ai lui, după cum şi el le aparţine.
Asprimea zăvorului de fier îi dă fiori doar un scurt moment, se gândeşte că poate e încuiat, poate e înţepenit. Nu e, uşa se deschide şi din doi paşi ajunge într-o curte de piatră. E afară.
Flacăra torţei, mărunta zeitate a lumii lui subterane, păleşte în aerul cenuşiu şi transparent, ea însăşi transparentă şi imaterială, pierzându-şi substanţa pe măsură ce îşi pierde rostul. O abandonează, speriat şi ameţit de atâtea muchii, unghiuri, colţuri care se reped dintr-o dată spre el, în spaţiul care-şi dezvăluie detaliile de-a valma în lumina subţire şi egală, ferestre negre şi mute, bănci sure de piatră, ziduri albe-gri.
Deschizătura din zid îl scoate pe un câmp umed de rouă. Viitorul Rege se aşază pe lespedea de piatră de pe care a ridicat o mică şopârlă, încremenită de răcoarea ce lui îi dă un uşor tremur.
Fuioare de ceaţă se ridică din ierburile negre iar din tufe se aude o zbatere şi un ciripit. În spatele colinelor din depărtare se pregăteşte ceva. Degete trandafirii se preumblă pe spinările curbate, imensa boltă se colorează în albastru în timp ce o torţă nemaivăzută pare să-i aprindă tivul ascuns după culmile Beotiei.
Mica şopârlă, după ce a împrumutat din puţina căldură a palmelor palide, zvâcneşte şi se pierde în tufele de ierburi mirositoare.
Rămas singur pe lespedea de piatră, ultimul fiu al Niobei priveşte încrezător spre răsărit.
 |
| Masca funerară a unui rege - Hermitage |
